Problema răului

Cu siguranţă problema răului este cel mai mare obstacol în calea credinţei în Dumnezeu. Cugetând la proporţiile şi profunzimea suferinţei în lume, fie că se datorează lipsei de umanitate a omului faţă de om sau calamităţilor naturale, trebuie să mărturisesc faptul că găsesc existenţa lui Dumnezeu greu de crezut. Fără îndoială, mulţi dintre voi aţi simţit acelaşi lucru. Poate că ar trebui să devenim cu toţii atei.

Dar aceasta este o măsură destul de drastică. Cum putem fi siguri că Dumnezeu nu există? Poate că există un motiv pentru care Dumnezeu îngăduie tot răul din lume. Poate cumva face parte din orânduiala naturală a vieţii pe care cu greu o putem desluşi, dacă se poate vorbi despre aşa ceva. Cum putem şti?

Ca şi creştin teist, sunt convins că problema răului, îngrozitor cum e el, în cele din urmă nu constituie o tăgăduire a existenţei lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cred că, de fapt, teismul creştin este cea mai bună şansă a omului de a rezolva problema răului.

Pentru a explica de ce sunt de această părere, este util să marchez nişte distincţii care să ne ajute să vedem lucrurile clar. În primul rând, trebuie să distingem între problema intelectuală a răului şi problema emoţională a răului. Problema intelectuală a răului se ocupă cu găsirea unei explicaţii raţionale pentru coexistenţa lui Dumnezeu şi a răului. Problema emoţională a răului se ocupă cu desfiinţarea antipatiei emoţionale a oamenilor faţă de un Dumnezeu care permite suferinţa.

Pentru început, să privim la problema intelectuală a răului. Există două versiuni ale acestei probleme: prima, problema logică a răului, iar a doua, problema probabilistă a răului.

Potrivit problemei logice a răului, în mod logic, este imposibil ca Dumnezeu şi răul să coexiste. Dacă Dumnezeu există, atunci răul nu poate exista. Din moment ce răul există, deducem că Dumnezeu nu există.

Dar problema acestei raţinuni este că nu există nici un motiv de a crede că Dumnezeu şi răul sunt incompatibili din punct de vedere logic. Nu există nici o contradicţie explicită între ei. Dar dacă ateistul vrea să spună că există o contradicţie implicită între Dumnezeu şi rău, cu siguranţă acesta porneşte de la nişte premise ascunse din care rezultă această contradicţie implicită. Dar problema este că nici un filozof nu a putut să identifice astfel de premise, prin urmare, problema logică a răului nu dovedeşte nici un fel de inconsecvenţă între Dumnezeu şi rău.

Mai mult decât atât: putem dovedi că Dumnezeu şi răul sunt consecvenţi din punct de vedere logic. Vezi tu, ateistul presupune că Dumnezeu nu poate avea suficiente motive morale pentru a permite existenţa răului în lume. Dar această presupunere nu este neapărat adevărată. Atât timp cât există posibilitatea ca Dumnezeu să aibă suficiente motive morale de a permite răul, deducem că Dumnezeu şi răul sunt consecvenţi din punct de vedere logic. Şi, cu siguranţă, acest lucru pare să fie posibil din punct de vedere logic. Prin urmare, îmi face deosebită plăcere să anunţ că un număr considerabil de filozofi contemporani au căzut de acord că problema logică a răului a fost desfiinţată. Coexistenţa lui Dumnezeu şi a răului este posibilă din punct de vedere logic.

Dar încă nu am ieşit la liman. Acum ne vom confrunta cu problema probabilistă a răului. Potrivit acestei versiuni a problemei, coexistenţa lui Dumnezeu şi a răului este posibilă din punct de vedere logic, dar este cât se poate de improbabilă. Proporţiile şi adâncimea răului din lume sunt atât de mari, încât este improbabil ca Dumnezeu să aibă suficiente motive morale ca să îi permită existenţa. Prin urmare, dat fiind răul din lume, este improbabil ca Dumnezeu să existe.

Acesta este un argument mult mai puternic, aşa că aş vrea să ne concentrăm atenţia asupra lui. Ca răspuns la această versiune a problemei răului, am elaborat trei idei principale:

Nu ne aflăm într-o poziţie bună pentru a evalua probabilitatea ca Dumnezeu să aibă suficiente motive morale pentru răul care se petrece în lume. Ca fiinţe finite, suntem limitaţi de timp, spaţiu, inteligenţă şi înţelegere. Dar Dumnezeu, care este transcendent şi suveran, vede sfârşitul de la început şi dirijează istoria în mod providenţial, aşa încât scopurile Sale sunt atinse, în cele din urmă, prin hotărârile libere ale omului. Pentru a-Şi atinge obiectivele, se poate ca Dumnezeu să trebuiască să tolereze un anumit grad de rău pe parcurs. Răul care pentru noi, în contextul nostru limitat, pare fără sens, poate apărea ca fiind îngăduit pe bună dreptate, în contextul larg al lui Dumnezeu. Voi împrumuta o ilustraţie dintr-un domeniu al ştiinţei în curs de dezvoltare, şi anume, Teoria haosului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că anumite sisteme macroscopice, cum ar fi sistemele meteorologice sau populaţiile de insecte, sunt extrem de sensibile la cele mai mici perturbări. Un fluture care bate din aripi în Africa de vest poate pune în mişcare forţe care în cele din urmă stârnesc un uragan în Oceanul Atlantic. Şi totuşi, în principiu, este imposibil ca cineva care studiază mişcarea acelui fluture, să prezică o asemenea urmare. Uciderea brutală a unui om nevinovat sau moartea unui copil de leucemie ar putea produce un soi de efect de undă în toată istoria, asfel încât motivul suficient de moral al lui Dumnezeu de a îngădui acel eveniment să nu iasă la iveală decât secole mai târziu şi poate într-o altă regiune. Dacă ne gândim la providenţa lui Dumnezeu asupra întregii istorii, cred că putem vedea zădărnicia speculaţiilor unor observatori limitaţi, pe seama probabilităţii ca Dumezeu să aibă suficiente motive morale pentru a îngădui un anumit rău. Pur şi simplu nu ne aflăm într-o poziţie bună pentru a evalua asemenea probabilităţi.

2. Credinţa creştină atrage după sine doctrine care măresc probabilitatea coexistenţei lui Dumnezeu şi a răului. Astfel, aceste doctrine reduce orice improbabilitate a existenţei lui Dumnezeu, presupusă ca rezultând din existenţa răului. Care sunt câteva dintre aceste doctrine? Voi menţiona patru:

a. Scopul suprem al vieţii nu este fericirea, ci cunoaşterea lui Dumnezeu. Unul dintre motivele pentru care răul pare atât de greu de înţeles, este că avem tendinţa de a crede că dacă Dumnezeu există, scopul lui pentru viaţa omenească este fericirea în viaţa aceasta. Rolul lui Dumnezeu este de a oferi un mediu confortabil pentru jucăriile Lui omeneşti. Dar din perspectiva creştină, acest lucru este fals. Noi nu suntem jucăriile lui Dumnezeu, iar scopul omului nu este fericirea în această lume, ci cunoaşterea lui Dumnezeu, care în cele din urmă va aduce adevărata şi veşnica împlinire umană. In viaţă se petrec multe lucruri rele, care pot fi cu totul lipsite de sens în ceea ce priveşte scopul producerii fericirii umane în această lume, dar se poate ca ele să nu fie lipsite de justificare în ceea ce priveşte determinării cunoaşterii lui Dumnezeu. Suferinţa unui om nevinovat oferă ocazia aprofundării dependenţei şi încrederii în Dumnezeu, fie din partea celui în suferinţă, fie a apropiaţilor lui. Desigur, dacă scopul lui Dumnezeu este atins prin suferinţă sau nu, depinde de răspunsul nostru. Răspundem cu mânie şi amărăciune faţă de Dumnezeu, sau ne întoarcem la El în credinţă pentru a căpăta puterea de a merge mai departe?

b. Omenirea se află în rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi a scopului Său. În loc să se supună lui Dumnezeu şi să I se închine, oamenii se răzvrătesc împotriva Lui şi îşi aleg propriile căi aşa încât se găsesc înstrăinaţi de Dumnezeu, vinovaţi din punct de vedere moral înaintea Lui, orbecăind în întunericul spiritual, alergând după dumnezeii falşi pe care singuri şi i-au creat. Cumplitele rele umane existente în lume sunt o mărturie a decăderii umane în această stare de înstrăinare spirituală de Dumnezeu. Creştinul nu este surprins de răul uman din lume; din contră, se aşteaptă la el. Biblia spune că Dumnezeu a lăsat omenirea pradă păcatului pe care aceasta l-a ales; El nu intervine pentru a-i pune capăt, dar lasă decăderea umană să-şi urmeze cursul. Acest lucru nu face decât să sporească responsabilitatea morală a omenirii înaintea lui Dumnezeu, precum şi răutatea noastră şi nevoia noastră de iertare şi curăţare morală.

c. Cunoaşterea lui Dumnezeu se întinde până în viaţa veşnică. În concepţia creştină, viaţa aceasta nu este totul. Isus a promis viaţa veşnică tuturor celor care îşi pun încrederea în El ca Mântuitor şi Domn. În viaţa de dincolo Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care şi-au purtat suferinţa cu curaj şi încredere, printr-o viaţă veşnică de o bucurie dincolo de cuvinte. Apostolul Pavel, care a scris o mare parte din Noul Testament, a dus o viaţă de o suferinţă incredibilă. Şi totuşi a scris: „16 De aceea, nu suntem descurajaţi. Dacă omul nostru din afară piere, totuşi lăuntrul nostru este înnoit din zi în zi. 17 Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie. 18 Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd, deoarece cele care se văd sunt trecătoare, dar cele care nu se văd sunt veşnice" (2 Corinteni 4:16-18). Într-un fel, Pavel îşi imaginează o balanţă, pe unul dintre talerele căreia sunt aşezate toate suferinţele vieţii acesteia, iar pe celălalt taler, slava pe care Dumnezeu o va oferi copiilor Lui în cer. Slava are o asemenea greutate încât nu se poate compara cu suferinţa. Pe lângă acestea, cu cât vom petrece mai mult timp în veşnicie, cu atât suferinţele vieţii acesteia se vor micşora până la o clipă infinitezimală. De aceea Pavel le poate numi „necazul nostru uşor de purtat şi temporar" – au fost covârşite de oceanul de bucurie şi veşnicie divină pe care Dumnezeu îl împarte cu dărnicie celor care se încred în El.

d. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un bine incomensurabil. Faptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, sursa bunătăţii şi dragostei infinite, este un bine neasemuit, împlinirea existenţei umane. Suferinţele vieţii acesteia nici nu se pot compara cu ea. Astfel, persoana care Îl cunoaşte pe Dumnezeu, oricare ar fi suferinţa ei, oricât de cumplită ar fi durerea ei, poate totuşi să spună: „Dumnezeu e bun cu mine," doar în virtutea faptului că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, un bine neasemuit.

Aceste patru doctrine creştine reduc semnificativ orice improbabilitate pe care răul ar putea-o arunca asupra existenţei lui Dumnezeu.

3. Raportat la întreaga gamă de dovezi, existenţa lui Dumnezeu este probabilă. Probabilitatea depinde de datele pe care le iei în considerare. De exemplu, să spunem că Joe este student la Universitatea din Colorado. Acum, să presupunem că ni se spune că 95% din studenţii de la Universitatea din Colorado schiază. Raportat la această informaţie, este foarte probabil ca Joe să schieze. Dar, să presupunem că mai aflăm faptul că Joe are un membru amputat şi că 95% din persoanele cu membre amputate de la Universitatea din Colorado nu schiază. Dintr-odată, probabilitatea ca Joe să practice schiul se micşorează drastic!

În mod similar, dacă nu iei în considerare decât răul din lume, atunci nu este de mirare că existenţa lui Dumnezeu pare improbabilă relativ cu acesta. Dar nu aceasta este problema. Adevărata problemă este dacă existenţa lui Dumnezeu este improbabilă relativ cu toate dovezile disponibile. Sunt convins că atunci când se iau în considerare toate dovezile, existenţa lui Dumnezeu este cât se poate de probabilă.

Voi menţiona trei dovezi:

a. Dumnezeu oferă cea mai bună explicaţie în ceea ce priveşte existenţa universului în loc de cea a vidului. Te-ai întrebat vreodată de ce există şi măcar un lucru? De unde a venit totul? În mod caracteristic, ateii afirmă că universul este infinit şi necauzat. Dar descoperirile din astronomie şi astrofizică din ultimii 80 de ani au arătat improbabilitatea acestei teorii. Conform teoriei cosmologige Big Bang, toată materia şi energia, chiar şi spaţiul şi timpul fizic, au apărut la un moment dat în urmă cu 13,5 bilioane de ani. Înainte de aceasta, universul pur şi simplu nu exista. Astfel, teoria Big Bang presupune crearea universului din nimic.

Acest lucru tinde să fie destul de jenant pentru ateu. Quentin Smith, un filzof ateu, scrie: „Reacţia ateilor şi a agnosticilor referitor la acest raţionament a fost relativ slabă, chiar aproape insesizabilă. O tăcere stânjenitoare pare să domnească de fiecare dată când această chestiune este adusă în discuţie printre necredincioşi..." Motivul stânjenelii potrivnicilor teismului nu este greu de găsit. Anthony Kenny sugerează: „Un susţinător al teoriei [Big Bang], cel puţin dacă este ateu, trebuie să creadă că materia universului a venit din nimic şi prin nimic."

Creştinul nu se confruntă cu nici o astfel de dificultate, din moment ce teoria Big Bang nu face decât să confirme ceea ce acesta a crezut întotdeauna: că, la început, Dumnezeu a creat universul. Acum te întreb: care versiune este mai plauzibilă: că creştinul teist are dreptate sau că universul a răsărit necauzat, din nimic?

b. Dumnezeu oferă cea mai bună explicaţie pentru orânduirea complexă a universului. În ultimii 40 de ani, oamenii de ştiinţă au descoperit că existenţa vieţii inteligente depinde de un echilibru complex şi delicat al unor condiţii iniţiale stabilite de însuşi Big Bangul. Cunoaştem faptul că existenţa universurilor ostile vieţii este cu mult mai probabilă decât a oricărui univers prielnic vieţii. Cu cât mai probabil?

Răsunsul este că şansele ca universul să fie prielnic vieţii sunt atât de infinitezimale încât depăşesc puterea de înţelegere şi posibilitatea de calcul. De exemplu, o schimbare în forţa gravitaţiei sau în cea a forţei atomice de doar 1 la 10100, ar fi împiedicat existenţa unui univers prielnic vieţii. Aşa-numita constantă „lambda" care cauzează expansiunea universului şi este responsabilă pentru descoperirea recentă cu privire la accelerarea expansiunii universului este reglată la aproximativ 1 la 10120. Roger Penrose, fizician la Oxford, calculează că şansele ca entropia scăzută care caracterizează în mod aparte universul nostru, şi de care depinde viaţa noastră, să fi apărut din pură întâmplare, este de aproximativ 1 la 1010(123). Penrose comentează: „Nici nu îmi vine în minte vreun alt lucru din fizică a cărui acurateţe să se apropie, chiar şi de departe, de o cifră precum 1 la 1010(123)." Există numeroase cantităţi şi constante care trebuie să fie foarte bine ajustate în felul acesta, pentru ca universul să permită existenţa vieţii. Şi nu doar fiecare cantitate trebuie foarte fin ajustată; proporţiile lor trebuie, de asemenea, să fie fin ajustate. Aşa că improbabilitatea se înmulţeşte cu altă improbabilitate şi cu altă improbabilitate până când mintea ne intră într-un vârtej de numere de neînţeles.

Nu există nici un motiv fizic pentru care aceste constante şi cantităţi au valorile pe care le au. Fizicianul Paul Davies, fost agnostic, comentează: „Prin munca mea ştiinţifică am ajuns să cred cu tărie crescândă că universul fizic este alcătuit cu o ingeniozitate atât de surprinzătoare, încât nu pot să îl accept ca pe un fapt brut." În mod similar, Fred Hoyle remarcă: „O interpretare sănătoasă a datelor sugerează că un intelect superior s-a jucat cu fizica." Robert Jastrow, fost şef al Institutului Goddart pentru Studii Spaţiale, numeşte aceasta drept cea mai puternică dovadă a existenţei lui Dumnezeu venind chiar din ştiinţă.

Poziţia pe care teiştii creştini au susţinut-o întotdeauna, că există un creator inteligent al universului, pare să aibă mai mult sens decât punctul de vedere ateist cum că universul, atunci când a apărut necauzat de nimic, a fost ajustat din pură întâmplare, cu o precizie de neînţeles pentru a favoriza existenţa vieţii inteligente.

c. Valori morale obiective în lume. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nici valorile morale obiective nu există. Mulţi teişti şi ateişti sunt de acord asupra acestui punct. De exemplu, Michael Ruse, filozof al ştiinţei, explică: „Moralitatea este o adaptare biologică la fel cum sunt mâinile, picioarele şi dinţii. Luată drept un set de afirmaţii admisibile şi raţionale referitoare la un ceva obiectiv, etica este iluzorie. Apreciez că atunci când cineva spune: ‚Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi,' acea persoană crede că se referă la ceva mai presus de ea. Cu toate acestea, asemenea referire este lipsită de orice fundament. Moralitatea este doar un element de sprijin pentru supravieţuire şi reproducere... iar o însemnătate mai profundă este iluzorie."

Friedrich Nietzsche, marele ateist al secolului al XIX-lea care a vestit moartea lui Dumnezeu, a înţeles moartea lui Dumnezeu ca însemnând distrugerea întregii semnificaţii şi valori a vieţii.

Cred că Friedrich Nietzsche avea dreptate.

Dar trebuie să avem grijă. Întrebarea nu este: „Trebuie oare să credem în Dumnezeu pentru a trăi o viaţă morală?" Nu pretind că este cazul. Întrebarea nu este nici: „Putem oare recunoaşte valorile morale obiective fără să credem în Dumnezeu?" Cred că putem.

Întrebarea este, mai degrabă: „Dacă Dumnezeu nu există, există valori morale obiective?" Asemenea lui Ruse, nu văd nici un motiv să credem că în absenţa lui Dumnezeu, moralitatea de turmă evoluată din homo sapiens este obiectivă. La urma urmei, dacă nu există Dumnezeu, ce au fiinţele umane atât de special? Ele sunt doar derivate accidentale ale naturii evoluate relativ recent din pricina unui fir de praf infinitezimal pierdut undeva într-un univers ostil şi lipsit de raţiune, condamnate să piară individual şi colectiv într-o perioadă relativ mică. Din perspectiva ateistic,anumite acţiuni, cum ar fi violul, poate fi dezavantajos social astfel încât pe parcursul dezvoltării umane a devenit un subiect tabu; dar acest lucru nu aduce nici o dovadă faptului că violul este rău. Din punct de vedere ateistic, nu este nimic cu adevărat greşit dacă violezi pe cineva. Astfel, fără Dumnezeu nu există bine şi rău absolut care se impun în conştiinţa noastră.

Dar problema este că valorile obiective există cu adevărat şi cu toţii ştim asta în străfundul nostru. Negarea realităţii obiective a valorilor morale nu are sens la fel cum nu are sens nici negarea realităţii obiective a lumii fizice. Acţiuni precum violul, cruzimea şi abuzul copiilor nu reprezintă un simplu comportament inacceptabil social – ele sunt nişte monstruozităţi morale. Unele lucruri sunt cu totul greşite.

Astfel, în mod paradoxal, răul chiar serveşte la recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, deoarece, dacă valorile obiective nu pot exista fără Dumnezeu iar valorile obiective există cu adevărat – după cum reiese dn realitatea răului – atunci deducem inevitabil că Dumnezeu există. Astfel, dacă răul, într-o anumită măsură pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, într-o măsură fundamentală demonstrează existenţa lui Dumnezeu, din moment ce răul nu poate exista fără Dumnezeu.

Acestea sunt doar o parte din dovezile că Dumnezeu există. Proeminentul filozof Alvin Plantinga a explicat peste douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Forţa cumulativă a acestor argumente face ca existenţa lui Dumnezeu să fie probabilă.

Rezumând, dacă cele trei teze ale mele sunt corecte, atunci răul nu arată ca improbabilă existenţa Dumnezeului creştinilor; dimpotrivă, având în vedere întreaga gamă de dovezi, existenţa lui Dumnezeu este probabilă. Astfel, problema intelectuală a răului nu reuşeşte să doboare existenţa lui Dumnezeu.

Dar asta ne duce la problema emoţională a răului. Cred că cei mai mulţi oameni care Îl resping pe Dumnezeu datorită răului din lume nu fac asta datorită dificultăţilor de ordin intelectual; mai degrabă este vorba despre o problemă emoţională. Lor pur şi simplu nu le place un Dumnezeu care ar permite ca ei sau alţii să sufere şi prin urmare nu vor să aibă nimic de-a face cu El. Ateismul lor este pur şi simplu unul al respingerii. Are credinţa creştină ceva de spus acestor oameni?

Cu siguranţă că are! Căci ea ne spune că Dumnezeu nu este un Creator distant sau o fiinţă impersonală, ci un Tată iubitor care ne împărtăşeşte suferinţele şi suferă alături de noi. Profesorul Plantinga scrie:

Vezi tu, Isus a îndurat o suferinţă care depăşeşte orice imaginaţie: El a purtat pedeapsa pentru păcatele întregii lumi. Nici unul dintre noi nu poate cuprinde o asemenea suferinţă. Deşi era nevinovat, El a luat asupra Lui, de bunăvoie, pedeapsa pe care o meritam noi. Şi de ce? Pentru că ne iubeşte. Cum Îl putem respinge pe cel care a renunţat la tot pentru noi?

Atunci când înţelegem sacrificiul şi dragostea Lui pentru noi, acest lucru pune problema răului într-o cu totul altă lumină, pentru că acum vedem clar că adevărata problemă a răului este problema răului nostru. Plini de păcat şi vinovaţi din punct de vedere moral înaintea lui Dumnezeu, întrebarea cu care ne confruntăm acum nu este cum se poate justifica Dumnezeu în faţa noastră, ci cum putem fi noi justificaţi înaintea Lui.

Astfel, în mod paradoxal, deşi problema răului este cea mai mare obiecţie la existenţa lui Dumnezeu, la urma urmei Dumnezeu este soluţia la problema răului. Dacă Dumnezeu nu există, atunci suntem pierduţi fără speranţă într-o viaţă plină de suferinţă gratuită şi nerăscumpărată. Dumnezeu este răspunsul final la problema răului, căci El ne răscumpără de rău şi ne duce la bucuria veşnică a binelui incomensurabil, părtăşia cu El.