Sfaturi către apologeții creștini europeni

În 1983, când Alvin Plantinga a oferit prelegerea sa inaugurală ca profesor de filozofie „John O’Brien” la Universitatea Notre Dame, a ales ca subiect „Sfaturi către filozofii creștini”. Astăzi am ales un subiect similar dar oarecum mai restrâns „Sfaturi către apologeții creștinii”, mai exact apologeții creștini europeni.

Poate unii dintre voi vă întreabați „Cum de tu, un american, ne dai nouă sfaturi?”. Plantinga a fost confruntat cu o întrebare asemănătoare și a prescris cel mai bun mijloc de îi răspunde. El a spus, „Aceasta este o întrebare bună. Am să mă ocup de ea precum se cuvine a trata orice întrebare bună căreia nu îi știi răspunsul: o voi ignora.” La fel voi face și eu. Aș vrea totuși sa vă asigur că sfaturile pe care le voi da, chiar tăioase fiind, izvorăsc dintr-o povară adâncă pentru Europa și că mă aflu împreună cu voi în sarcina noastră comună.

Unul din țelurile acestei conferințe este de a trezi o mișcare de apologetică creștină în Europa cu o vedere către a revendica teren intelectual pentru Cristos, către o remodelare a vieții intelectuale europene într-un așa fel încât să facă Weltanschauung-ul creștin o opțiune intelectuală viabilă pentru europenii educați de astăzi. Această sarcină este intimidantă, chiar copleșitoare; unii ar zice fără speranță. Dar dat fiind faptul că servim unui Dumnezeu pentru care nimic nu este imposibil (Mat. 19:26) și că aceasta este viziunea ce ne inspiră și natura sarcinii ce ne-a fost dată, trebuie să ne întrebăm cum o vom întreprinde cel mai bine?

Înainte de a putea răspunde acestei întrebari, avem nevoie de o oarecare înțelegere a provocării cu care ne confruntăm. În general, cultura european este profund post-creștină. Aceasta este produsul iluminismului, care a introdus în cultura europeană aluatul secularismului ce a dospit deja toată plămădeala. Distinctivul iluminismului a fost „gândirea liberă”, urmărirea cunoașterii prin mijlocul nestingherit al rațiunii umane. Deși un astfel de țel nicidecum nu necesită a duce către concluzii non-creștine și chiar dacă majoritatea gânditorilor iluminiști au fost ei înșiși teiști, efectul copleșitor al mentalității iluministe a fost ca intelectualii europeni să nu considere cunoașterea teologică ca fiind posibilă. Teologia nu este o sursă reală de cunoaștere, deci nu este un Wissenschaft, sau un domeniu al științei. Rațiunea și religia sunt contradictorii. Imaginea lumii, așa cum reiese din științele autentice, este una pe deplin naturalistă. Cel ce urmează hotărât și până la capăt drumul rațiunii va fi ateu sau, în cel mai bun caz, agnostic.

În Europa de est iluminismul secular a fost reîntărit de critica marxistă a religiei. Cu toate că est-europenii au rămas sceptici relatării optimiste a omului și a societății (este greu să crezi în virtutea dictaturii proletariatului când trebuie să aștepți 17 ani să cumperi un Trabant mizerabil), totuși, în mare parte, ei au acceptat critica negativă marxistă a credinței religioase, cu care au fost îndoctrinați generații de elevi de către stat. Cei ce au refuzat să o accepte le-a fost pur și simplu refuzată educația superioară, care a avut ca efect încarcerarea creștinilor needucați din clasa de jos.

În gândirea europeană au existat și contra-curente împotriva raționalismului iluminist — spre exemplu romantismul — dar acestea nu au fost cu nimic mai prietenoase către creștinism. Dimpotrivă, ele au reușit uneori să ofere o religie alternativă a naturii, o religie mistică, panteistă pentru ca ardoarea religioasă, pe care raționalismul iluminist a tins să o trateze cu dispreț, să nu ramână nesatisfăcută.

O astfel de mișcare, în scena curentă, este autoproclamatul „post-modernism”. Iluminismul este asociat cu era modernă, dominată de știință și tehnologie, și prin urmare uneori poartă numele de „modernism”. Post-modernismul nu admite autonomia rațiunii umane condusă de gândirea liberă. La prima vedere, acest lucru ar putea părea o evoluție binevenită în ochii creștinilor osteniți de secole de atacuri din partea raționaliștilor iluminiști. Dar în acest caz remediul este mai dăunător decât boala, deoarece post-modernismul neagă existența normelor universale de logică, rațiune și adevăr. Această afirmație este incompatibilă cu ideea creștină de Dumnezeu, care, fiind creatorul și susținătorul tuturor lucrurilor, este o realitate obiectivă, și care, fiind o ființă omniscientă, are o perspectivă privilegiată asupra lumii, cunoscând lumea așa cum este în unitatea intelectului său. Așadar, adevărul are o unitate și o obiectivitate incompatibilă cu post-modernismul.

Prin urmare, post-moderniștii își văd propria sarcină ca fiind implicit anti-teologică. Spre exemplu, criticul literar Roland Barthes a scris: „a da unui text un Autor înseamnă a impune o limită acelui text, a îi oferi o semnificație finală, a închide scrierea …. Exact în acest mod literatura, prin refuzul de a atribui … un sens final textului (și lumii ca text) dă frâu liber a ceea ce ar putea fi numită o activitate anti-teologică, o activitate ce este într-adevar revoluționară de moment ce refuzul de a fixa un anumit înțeles este, în final, refuzul lui Dumnezeu și a metafizicii sale — rațiunea, știința, legea.”

Așadar, post-modernismul nu este cu nimic mai prietenos adevărului creștin față de raționalismul iluminist. Creștinismul este redus la o singură voce dintr-o cacofonie de afirmații, niciuna fiind obiectiv adevărată.

În orice caz, raționalismul iluminist este atât de profund încorporat în viața intelectuală eurpeană încât aceste curente anti-raționale, precum romantismul sau post-modernismul, sunt condamnate, cred eu, la a rămâne doar moravuri trecătoare. Până la urma nimeni nu adoptă un punct de vedere post-modernist referitor la textul lirerar atunci când citește eticheta unui pachet de medicamente sau a unei cutii de otravă pentru șoareci! Ar fi clar că am evita înțelesul obiectiv al unor asemenea texte numai punându-ne propria viață în pericol. În final oamenii se dovedesc a fi subiectiviști numai în legătură cu etica și religia, nu și despre chestiuni demonstrabile științific. Dar acesta nu este post-modernismul; nu e nimic altceva decât clasicul raționalism iluminist — este vechiul modernism într-o nouă infățișare mondenă.

Astfel, secularismul originar din iluminism modelează viața europeană, în special a academicilor europeni. Cu toate că o majoritate covârșitoare dintre europeni mențin o afiliere nominală cu creștinismul, doar circa 10% sunt credincioși practicanți, și mai puțin de jumătate din aceștia sunt evanghelici în teologie. Cea mai semnificativă evoluție în materie de afiliere religioasă în Europa este creșterea celor clasați ca „non-religioși” de la practic 0% din populație în 1900 până la peste 22% astăzi. Fără îndoială procentul celor non-religioși ar fi chiar și mai ridicat printre cei aparținând vieții academice.

Menționez viața academică pentru că cea mai importantă instituție ce modelează cultura vestică este universitatea. În universitate sunt instruiți viitorii noștri lideri politici, jurnaliști, avocați, profesori, directori de afaceri, artiști. În universitate aceștia își vor forma, sau mai degrabă, vor absorbi o viziune asupra lumii ce le va modela viața. Și pentru că aceștia sunt oamenii ce formează opinii și liderii ce modelează cultura, viziunea asupra lumii pe care o vor acapara în universitate va fi cea care dă formă propriei noastre culturi. Dacă schimbăm universitatea, schimbăm cultura prin cei ce o modelează. Dacă viziunii creștine asupra lumii îi poate fi restaurată un loc de proeminență și respect în universitate, aceasta va avea un efect de dospire în societate.

De ce este important acest lucru? Pur și simplu pentru că Evanghelia nu este niciodată auzită în izolație. Este întotdeauna auzită pe fundalul mediului cultural în care trăim. O persoană care a crescut într-un mediu cultural unde creștinismul încă este considerat o opțiune viabilă intelectual, va arăta o deschidere către Evanghelie spre deosebire de o persoană secularizată. Omului secular ai putea la fel de bine să îi spui să creadă în zâne și spiriduși ca și în Isus Cristos! Sau, pentru a oferi o ilustrație mai realistică, e ca și cum un adept al mișcării Hare Krishna te abordează pe stradă și te invită să crezi în Krishna. O astfel de invitație ni se pare bizară, ciudată, chiar amuzantă. Dar pentru o persoană de pe străzile din Mumbai, o astfel de invitație presupun că ar părea destul de rezonabilă și ar oferi motiv de reflectare. Mă tem ca evangheliștii sunt percepuți pe străzile orașelor Bonn, Stockholm sau Paris ca fiind la fel de stranii precum adepții lui Krishna.

Acesta este motivul pentru care creștinii care subestimează valoarea apologeticii pentru că „nimeni nu vine la Cristos prin argumente intelectuale” au o vedere îngustă. Valoarea apologeticii se extinde dincolo de contactul evanghelic imediat. Sarcina mai generală a apologeticii creștine este de a ajuta la crearea unui mediu cultural în care Evanghelia poate fi percepută ca o opțiune viabilă intelectual de către oamenii gânditori. Marele teolog de la Princeton, J. Gresham Machen, pe bună dreptate declara: „Ideile false reprezintă cel mai mare obstacol în primirea evangheliei. Am putea predica cu toată ardoarea unui reformator și totuși să nu reușim decât a câștiga un cioflingar ici-colo, asta dacă vom permite ca întregul gând colectiv al națiunii să fie controlat de idei ce împiedică creștinismul a fi perceput ca nimic mai mult decât o iluzie inofensivă. În astfel de circumstanțe, Dumnezeu dorește să distrugem obstacolul de la rădăcină.”

Rădăcina obstacolului se află în universitate, și aici trebuie ea atacată.

Dar asta înseamnă că apologetica creștină la nivel popular, direcționată către mase, nu va fi îndeajuns. Numai apologetica la nivel academic, îndreptată spre specialiștii diferitelor discipline academice va fi capabilă să schimbe universitatea, astfel asigurând o transformare culturală de durată. Machen a observat că „mulți și-ar dori ca seminarele creștine să combată erorile, așa cum sunt ele predate de către popularii ei representanți” în loc să inducă studenții în eroare „cu multe nume germane necunoscute în afara pereților universității”. Dar Machen insista pe faptul că metoda apologeticii academice „este bazată pe o profundă convingere în stăruința ideilor. Ce astăzi este o chestiune de speculație academică mâine va mișca armate și dărâma imperii. În această a doua etapă, e deja prea târziu pentru a fi combătută; aceasta ar fi trebuit oprită pe când încă era o chestiune de dezbatere lipsită de râvnă. Așadar, ca și creștini, trebuie să încercăm să formăm gândirea lumii în așa fel încât să facem din acceptarea creștinismului ceva mai mult decât o absurditate logică”.

Astfel, în mod paradoxal, cele mai eficiente cărți în apologetică nu sunt deloc cărțile despre apologetică. Mai degrabă vor fi cărțile precum „The Nature of Necessity” (Natura Necesității) de Alvin Plantinga, „The Logic of God Incarnate” (Logica Dumnezeului întrupat) de Thomas Morris, și „The Book of Acts in the Setting of Hellenistic History” (Carte Faptelor Apostolilor în contextul istoriei elene).

Așadar ne putem întreba, ce fac evanghelicii europeni să câștige dezbaterea academică și astfel să schimbe universitatea? Sincer, răspunsul trebuie să fie: foarte puțin. Cu excepția Marii Britanii și într-o oarecare măsură a Germaniei, Europa a produs puțini intelectuali evanghelici remarcabili dar chiar si aceștia tind sa fie ca niște pești mari într-o baltă foarte mică. Influența lor se extinde foarte puțin în afara subculturii evanghelice. În cea mai mare parte ei predau la școli biblice și seminarii creștine în loc de universități; ei tind să publice cu edituri evanghelice, astfel lucrările lor rămân, în mare măsură, necitite de intelectuali non-evanghelici; și în loc să participe în societățile profesionale obișnuite, ei se feresc de ele în favoarea conferințelor creștine. Drept rezultat, lumina lor este ținută sub un obroc. În domeniul lor profesional ei nu produc un efect de dospire pentru Evanghelie, și efectul de moarte al secularizării rămâne neținut în frâu.

Avem o nevoie acută în Europa de intelectuali evanghelici capabili să concureze cu cei seculari în propriul lor teren academic. Fostul ambasador libanez în Statele Unite, Charles Malik, în prelegerea sa la inaugurarea centrului Billy Graham la Wheaton College, a avertizat creștinii americani împotriva pericolului curentului anti-intelectual. El a pus întrebarea „Cine dintre evanghelici poate să stea împotriva marilor intelectuali seculari în propriul lor teren academic? Cine dintre intelectualii evanghelici este citat ca sursa normativă de marile autorități seculare în domeniul istoriei, filozofiei, psihologiei, sociologiei sau politicii? Are vreo șansă modul evanghelic de gândire să devină dominant în marile universități ale europei sau americii, universități care marchează întreaga noastră civilizație cu spiritul și ideile lor?”

Malik a continuat „Va fi nevoie de un spirit întru totul diferit în combaterea marelui pericol anti-intelectual. Spre exemplu, în ce privește filozofia — cel mai important domeniu al gândirii și al intelectului — acest spirit diferit trebuie să vadă valoarea extraordinară în a petrece un întreg an făcând nimic altceva decât a te scufunda în „Republica” sau „Sofistul” lui Platon, sau doi ani în „Metafizica” sau „Etica” lui Aristotel, sau trei ani în „Orașul lui Dumnezeu” al lui Augustin. Dar dacă astazi se începe un astfel de program în acest domeniu sau altele, va dura cel puțin un deceniu să îi ajungi în urma pe cei de la Harvard sau Tübingen sau Sorbonne — iar până atunci unde vor fi ajuns aceste universități? De dragul unei mărturisiri eficace pentru Isus Cristos, precum și de dragul lor, evanghelicii nu își pot permite să continue a trăi la periferia existenței responsabile intelectual.”

Aceste cuvinte au picat ca un ciocan. Evanghelicii europeni, precum și frații lor americani, au trăit în cea mai mare parte la periferia existenței responsabile intelectual. Dacă universitățile, și în consecință cultura europeană, au vreo șansă să fie transformate, atunci evanghelicii europeni tebuie să se reangajeze intelectual.

Acest lucru poate fi realizat! Spre exemplu, în ultimii 40 de ani în lumea anglo-americană s-a petrecut o revoluție în domeniul filozofiei. De la sfârșitul anilor 1960 filozofii creștini au început a ieși din dulap în apărarea adevărului viziunii creștine asupra lumii cu argumente filozofice rafinate în cele mai bune jurnale seculare și societăți. Drept rezultat, filozofia anglo-americană a fost schimbată la față. Acum 50 de ani în cea mai mare parte, filozofii considerau discuțiile despre Dumnezeu ca literalmente fără sens, bolboroseală, dar astăzi niciun filozof informat nu ar putea lua o astfel de poziție. De fapt, mulți dintre cei mai distinși filozofi americani sunt creștini declarați.

Pentru a vă oferi o idee a impactului acestei revolții, aș vrea să vă citez pe larg dintr-un articol ce a apărut toamna trecută în jurnalul „Philo” care deplânge ceea ce autorul numește „desecularizarea domeniului academic ce a evoluat în departamentele de filozofie de la sfârșitul anilor 1960”. Autorul, un filozof ateu distins, scrie:

„Până în a doua jumătate a secolului douăzeci, universitățile … au ajuns, în cea mai mare parte, secularizate. Poziția … standard în fiecare disciplină … presupunea sau implica argumente pentru o viziune naturalistă a lumii; departamentele de teologie și religie aveau ca scop să înțeleagă sensul si originile scrierilor religioase, nu să dezvolte argumente împotriva naturalismului. Filozofii analitici … au abordat teismul ca o viziune asupra lumii anti-realistă sau non-cognitivistă care cerea realitatea nu a unei zeități, ci doar a unor expresii emotive sau a anumitor forme de viață…

Asta nu înseamnă că niciunul dintre intelectualii diferitelor domenii academice nu erau [sic] teiști realiști în viața lor privată; dar teiștii realiști, în cea mai mare parte, și-au exclus teismul din publicațiile și învățătura lor, cel mai probabil pentru că teismul … era considerat ca având o atât de mică valoare epistemică încât nu a atins pragul minim al unei poziții respectabile academic. Secularizarea mediului academic a început să se destrame rapid la publicarea însemnatei cărți a lui Plantinga, „God and Other Minds” (Dumnezeu și alte minți) în 1967. A devenit evident pentru filozofie că această carte arată cum teiștii realiști nu au fost întrecuți de naturaliști în materie de cele mai valoroase standarde ale filozofiei analitice: precizie conceptuală, rigoare în argumentare, erudiție tehnică, și o apărare profundă a unei viziuni originale asupra lumii. Această carte a fost urmată șapte ani mai târziu de alta și mai impresionantă a lui Plantinga, „The Nature of Necessity” (Natura necesității); iar împreună au făcut clar că un teist realist putea scrie la cel mai înalt nivel calitativ de filozofie analitică, comparativ cu Carnap, Russell, Moore, Grünbaum și alți naturaliști…

Naturaliștii au urmărit pasiv cum versiuni realiste ale teismului, cel mai mult influențate de scrierile lui Plantinga, au început să ia cu avânt comunitatea filozofică, până când astăzi cam un sfert sau o treime din profesorii de filozofie sunt teiști, cei mai mulți fiind creștini. Deși mulți teiști nu lucrează în aria filozofiei religiei, totuși sunt atât de mulți care totuși o fac încât acum există cel puțin cinci jurnale filozofice devotate teismului sau a filozofiei religiei, jurnale precum „Faith and Philosophy” (Credință și Filozofie), „Religious Studies” (Studii Religioase), „International Journal of the Philosophy of Religion” (Jurnalul Internațional al Filozofiei Religiei), „Sophia”, „Philosophia Christi”, etc. „Philosophia Christi” a început la finalul anilor 1990 și deja e aglomerat de cereri pentru publicație de la filozofi de seamă.

… teiștii din alte domenii tind să își compartimentalizeze credința de studiul lor; rar se întâmpla ca ei să presupună adevărul teismului în lucrările lor, și niciodată nu se întâmplă să îl apere. Dacă ar face asta e ca și cum ar comite suicid academic, sau mai precis, articolele lor ar fi respinse cu ușurință … Dar în filozofie, peste noapte a devenit „academic respectabil” să aduci argumente pentru teism, făcând din filozofie un domeniu academic favorit pentru cei mai inteligenți și talentați teiști. O numărătoare arată că în catalogul din 2000-2001 al „Oxford University Press” sunt 96 de cărți recent publicate despre filozofia religiei … Comparativ cu 28 de cărți despre … filozofia limbei, 23 despre epistemologie (inclusiv epistemologia religioasă, precum cartea „Warranted Christian Belief” a lui Plantinga), 14 despre metafizică [etc.]…

Dumnezeu nu este „mort” în domeniul academic; el a reînviat la finalul anilor 1960 și este acum plin de viață în cetățuia lui academică: departamentul de filozofie.”

Aceasta a fost mărturia unui filozof ateu remarcabil despre schimbarea ce s-a petrecut în fața ochilor săi în filozofia anglo-americană. Cred că probabil a exagerat când a estimat că un sfert sau o treime din filozofii americani sunt teiști, dar această estimare pune în evidență felul în care este pereceput impactul filozofilor creștini în acest domeniu. Similar cu armata lui Ghedeon, o minoritate activistă hotărâtă poate avea un impact ieșit din proporții relativ cu numărul lor. Principala greșeală a lui Smith este de a numi departamentele de filozofie „ultimele bastioane” ale lui Dumnezeu în universitate. Dimpotrivă, departamentele de filozofie sunt un cap de pod de unde pot fi lansate operațiuni pentru Cristos cu un impact către alte discipline universitare. Chiar cred că deja putem vedea această influență în domenii precum științele naturale, unde are loc un dialog bogat între știință și religie, și unde adepții supranumitului „design inteligent” fac valuri.

Ideea este că sarcina de desecularizare nu este imposibilă sau fără speranță și nici nu e nevoie ca schimbările semnificative să dureze atât de mult până să fie văzute. Acest fel de erudiție creștină concepută de Malik și Machen reprezintă cea mai bună speranță de a transforma cultura, iar adevăratul său efect pentru Cristos va fi simțit deabea în următoarea generație, până se perindă în cultura de masă.

Am spus toate acestea în legătură cu provocarea cu care ne confruntăm. În concluzie, ce sfat voi da celor pe care Dumnezeu i-a împovărat cu marea sarcină de a deveni apologeți creștini în Europa? Dați-mi voie să fiu foarte practic.

1. Trebuie să stăpânești bine limba engleză. De bine, de rău, adevărul este că majoritatea literaturii contemporane semnificative apologetic este în engleză. Mai mult de atât, o parte din aceasta este extrem de tehnică și greu de citit chiar și pentru un vorbitor nativ. În special scrierile lui Alvin Plantinga sunt o sursă însemnată. Dacă engleza ta este slabă, multe lucrări importante îți vor fi inaccesibile.

2. Trebuie să absorbi o mare doză de filozofie analitică. Stilul filozofic predominant în lumea anglofonă este cunoscut drept filozofie analitică. Acest stil de a filozofa contrastează puternic cu cel al filozofiei continentale. În timp ce filozofia continentală tinde să fie obscură, imprecisă și plină de emoție, filozofia analitică pune o mare valoare și accent pe definiții clare, conturări atente ale premiselor și rigoare logică în argumentări. Din păcate, teologia a tins să urmeze exemplul filozofiei continentale care nu rezultă decât la a aduce întuneric în întuneric. Experiența ultimilor 40 de ani de renaștere a filozofiei religiei anglo-americane a dezvăluit cum probleme apologetice importante pot fi iluminate în mod strălucitor prin lumina analizei filozofice. Richard Swinburne, profesor „Nolloth” de filozofie a religiei creștine la universitatea Oxford a scris: „Una din marile tragedii intelectuale ale erei noastre este că, pe când filozofia în țările vorbitoare de limba engleză a dezvoltat standarde înalte de argumentare și gândire clară, stilul scrierilor teologice a fost în cea mai mare parte influențat de filozofia continentală a existențialismului, care, în ciuda meritelor sale însemnate, a fost distinsă printr-un stil de argumentare foarte slab și noroios. Dacă argumentul are un rol în teologie, atunci teologia la scara largă are nevoie de argumentare clară și riguroasă. Acest lucru a fost priceput foarte bine de Toma de Aquino și John Duns Scot, de Berkeley și Paley. A sosit de mult timpul ca teologia să revină la standardele lor.”

Folosindu-ne de standarde înalte de raționament, caracteristice filozofiei analitice, putem formula argumente apologetice puternice pentru a recomanda și apăra viziunea creștină asupra lumii. În ultimele decenii, filozofii analitici ai religiei au aruncat o lumină nouă asupra raționalității și justificării credinței religioase, asupra argumentelor pentru existența lui Dumnezeu, asupra atributelor divine precum necesitatea, eternitatea, omnipotența, omnisciența, bunătatea, asupra problemei durerii și a răului, asupra naturii sufletului și imortalității, asupra problemei minunilor, și chiar asupra unor doctrine specific creștine precum trinitatea, întruparea, ispășirea, păcatul originar, revelația, iadul și rugăciunea. Pur și simplu nu vă pot descrie bogăția materialelor produse de filozofii analitici ai religiei.

Dacă doriți să fiți apologeți eficienți trebuie să fiți învățați în filozofia analitică. Și spun asta chiar dacă aria ta de specializare nu este în apologetica filozofică. Să presupunem că vrei să te specializezi în apologetica științifică sau istorică. Adevărul este că unele din cele mai importante probleme cu care te vei confrunta vor fi întrebări ce vin din filozofia științei sau a epistemologiei. Văd în repetate rânduri oameni de știință și cei ce studiază Noul Testament făcând deducții eronate sau pornind de la presupuneri neexaminate din cauza naivității lor filozofice. Oricare ar fi aria ta de specializare, vei fi un apologet mai bine echipat dacă ai studiat filozofia analitică.

Poți începe prin a te înscrie într-un curs sau a trece printr-un manual de logică de ordinul înâi. Apoi studiază un manual de logică modală, logica posibilității și a necesității. Există, de asemnea, bune introduceri în filozofia analitică pe care le poți consulta. Și în fine, poți să începi să citești filozofie analitică a religiei. Un bun text introductiv ce se folosește de filozofia analitică în apologetică este „Reason for the Hope Within” (Motivul pentru nădejdea interioară), editată de Michael Murray (Wm. B. Eerdmans, 1999). O bună sursă de referință este „A Companion to Philosophy of Religion” (Un însoțitor pentru filozofia religiei) de Philip Quinn și Charles Taliaferro (Blackwell, 1997); ai putea să și consulți articolele din enciclopedia filozofiei publicate de Routledge. Există o abundență de bune antologii în filozofia religiei, spre exemplu, ghidul pe care l-am editat recent pentru „Edinburgh University Press” intitulat „Philosophy of Religion” (Filozofia religiei) (2002).

3. Obține un doctorat în domeniul tău de specializare. Poate acesta nu e un sfat bine primit. Dar singură, apologetica de masă nu va fi îndeajuns. Apologetica de masă poate va convinge pe cel needucat, dar nu va schimva structurile predominante de gândire din societate. Pentru a transforma cultura, trebuie sa schimbăm universitatea. Pentru a schimba universitatea, trebuie să practicăm apologetică academică. Pentru a face apologetică academică, trebuie să obținem doctorate. Este simplu.

Nu va fi ușor. Strucurile de putere în universitățile europene sunt deseori profund anti-creștine. Studenții care sunt creștini evanghelici vor fi pliviți prin negarea de titluri universitare sau profesorate. Vor fi, și deja sunt, victime ale discriminării anti-creștine. Astfel de frați căzuți la datorie sunt într-adevăr martiri intelectuali pentru Cristos, iar inima mea se frânge după ei. Dar cu timpul, tot mai mulți dintre noi vom reuși. În Statele Unite, programele de licență sunt pline de studenți creștini ce își croiesc un drum treptat în acest sistem. În timp ce vechea gardă se stinge iar tineri filozofi creștini sunt angajați în locul lor, fața universității se schimbă. Ce a spus Thomas Kuhn despre revoluțiile științifice este la fel de adevărat și în cazul revoluțiilor creștine: ele purced de la o înmormântare la alta. Se poate întâmpla la fel și în Europa. Fiți răbdători. Fiți perseverenți. Stați în rugăciune. Schimbarea va veni.

Acum realizez că pentru unii dintre voi șansa unui studiu doctoral a trecut deja. În acest caz v-aș încuraja să fiți în căutare de noi studenți pe care să îi puteți direcționa către un studiu doctoral. Dar dacă ai sub 35 de ani, această oportunitate încă este o opțiune realistică pe care te încurajez să o explorezi. Cheia succesului va fi ca în primul rând să găsești o temă pentru teza doctorală despre care ești pasionat, și în al doilea rând, să găsești un mentor la o universitate seculară care este cel puțin compătimitor către teza ta teistică. Va trebui poate să scrii despre o temă puțin mai neutră decât ți-ai dori, ca astfel să eviți opoziția împotriva candidaturii tale. Spre exemplu, teza mea doctorală despre învierea lui Isus a fost, în principal, o istorie a apologeticii pentru înviere. Imediat ce am obținut doctoratul, am publicat, ca un al doilea volum, sute de pagini pe care le scrisesem despre proria-mi apologetică istorică pentru înviere.

Îmi doresc ca mulți dintre voi să considerați în mod serios a căuta un drum către o lucrare doctorală întru-un domeniu specializat ca parte integrală din chemarea voastră ca apologeți.

4. Fii preocupat de formarea ta personală și spirituală. Nu sunt mereu entiziasmat când întâlnesc un student ce îmi dezvăluie că dorește să devină un apologet creștin. Uneori îți poți da seama când studentul își dorește defapt lumina reflectorului și gloria personală. Sau se mai înâmplă ca el să aibă un spirit polemic sau de aroganță. Sau poate o nevoie de afirmare din partea altora să compenseze cu propriul complex de inferioritate. Bineînțeles, cu toții suntem oameni defectuoși și nimeni nu are motivații cu totul pure. Dar este crucial ca apologetul creștin, ca reprezentant public a lui Cristos, să fie o persoană ce se coboară des pe genunchi să petreacă timp cu Dumnezeu și zilnic să depindă de Duhul Sfânt pentru a trăi o viață plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să urmărească să aducă glorie lui Cristos, nu sieși. El trebuie să fie gata să fie criticat și să se uite la propriile defecte. Dacă este căsătorit, nu trebuie să pună lucrarul înaintea familiei sale, ci dimpotrivă, să fie gata să renunțe, de dragul celor pe care îi iubește, la studiile și lucrarea sa dacă va fi necesar. El trebuie să se apere de păcat, în special păcatul sexual, în minte precum și în fapte, ca nu cumva să îl dezonoreze pe Cristos. El trebuie să învețe nu doar ce înseamnă a face fapte pentru Dumnezeu ci și cum să fie omul pe care Dumnezeu îl vrea.

Dacă nu învățăm să fim cine vrea Dumnezeu să fim, toate realizările noastre vor fi ca lemn, fân și paie. Prin urmare, formarea noastră spirituală este la fel de vitală ca și cea academică în pregătirea noastră ca apologeți creștini.

Să recapitulez, sfatul meu pentru voi, apologeții creștini europeni, este: (1) stăpînește bine limba engleză; (2) absoarbe o mare doză de filozofie analitică; (3) obține un doctorat în domeniul tău de specializare; și (4) fii preocupat de formarea ta personală și spirituală. De asemenea, te-aș încuraja să te alături unei comunități de oameni cu gânduri asemănătoare. În ultimii trei ani am slujit ca președinte al „Evangelical Philosophical Society” (Societatea filozofică evanghelică), o societate de filozofi evanghelici de curând revitalizată. Avem acum peste 1100 de membri. Jurnalul nostru „Philosophia Christi” este singurul jurnal evanghelic de filozofie din lume, și se îndreaptă spre a deveni unul dintre cele mai importante jurnale de filozofie a religiei. Reprezintă o resursă extraordinară pentru cei implicați în apologetica creștină. Suntem nerăbdători să instituim filiale în diferite țări din Europa și aș dori să vă invit să vă alăturați nouă.

Cred că Europa poate fi schimbată. Sunt entuziasmat în legătură cu începuturile unei noi mișcări în Europa, iar această conferință este doar un indicativ al acesteia. Fie ca Dumnezeu să ridice o puternică forță de bărbați și femei dedicați să schimbe universitatea europeană, și deci, cultura europeană în așa fel încât Evanghelia să fie auzită cu urechi noi în toată plinătatea puterii ei transformatoare.